Adevarat sau nu, timpul parca se scurge din ce in ce mai rapid si nu-ti mai ramane nimic pentru tine... Lucrezi pentru ca trebuie sa supravietuiesti, incerci sa te distrezi ca sa nu te afunzi prea tare intr-o monotonie aberanta, dar iti omiti propria personalitate...
Din pacate din dorinta de afirmare si de a acapara cat mai multe lucruri noi, incerci sa inveti din tot ce-ti iese in cale, devenind un mic almanah de activitati. Toate aceste lucruri din afara par evenimente extraordinar de bune, insa cati dintre noi constientizeaza ca de fapt neglijam lucruri dragi noua? Sunt lucruri pe care le faceam cu placere si ne relaxau odata, acum nu mai avem timp sa le facem, ci doar sa ne aducem aminte cateodata si asta ne face fericiti... Doar atat?
Sunt prieteni al caror chip nu l-am mai vazut de saptamani sau chiar luni... dar asta nu prea ne pasa... suntem noi in lumea nostra aproape perfecta si atat... e suficient... oare?
Acesti oameni de care cu cativa ani in urma nu ma desparteam aproape deloc si ne vedeam zilnic fara a ne plictisi, oameni alaturi de care nu-mi era frica de nimic si stiam ca daca voi avea nevoie de ceva nu vor ezita sa ma ajute...
Acum ne mai uneste doar o legatura de 8 fire din cablul de retea sau o undele radio, cu ajutorul carora mai apucam sa schimbam si noi cateva vorbe... pentru ca ce a fost niciodata nu se uita... Timpul ne preseaza si fiecare dintre noi incearca sa faca ceva cu viata lui... Ma bucur totusi ca avem si aceasta posibilitate de comunicare si relatiile noastre nu mor... Si acum cred ca cei cu care mi-am impartit cel putin un an din viata, imi vor sari in ajutor atunci cand voi avea nevoie si de asemenea neincetat si eu... dar parca timpul si viata ne departeaza...
Sunt clipe in care imi doresc atat de mult sa imi mai pot petrece un weekend in care sa ne distram doar noi, sa nu mai stim de munca, sa nu mai stim de nimeni, sa nu ne mai intereseze de nimeni din jurul nostru, sa fim acei priteni care eram
odinioara...
Ne luptam sa castigam trofee sa ne afirmam pe orice plan posibil, dar nu ne dam seama cat de trecatori suntem... Acum esti ridicat in slavi de de oameni si prieteni, iar maine daca nu mai esti te vor jeli o zi sau doua... dar oare te vor tine mine?
Se naste intrebarea: Daca voi muri la noapte ma va tine cineva minte? Nu-mi place sa ma gandesc la lucrurile astea, dar uite ca inevitabil asa e facut omul, sa aibe un inceput si iminent un sfarsit, care poate veni mai devreme sau mai tarziu... Stau si ma uit cu oamenii se duc si toate astea le privim ca pe o noua intamplare, la care vrand nevrand trebuie sa luam parte... De multe ori intram din nou in monotonie si stergem cu buretele din peisaj pe cel care acum ceva timp il numeam cel mai bun prieten...
De noi isi va aduce cineva aminte: parintii, fratii, prietenii, copii sau nepotii?
* Cu toata stima si respectul celor care bine se stiu,prietenii mei, oameni carora le voi fi aproape atunci cand vor striga: "Ajutor!" Imi cer scuze ca nu pot fi atat cat vreau cu voi... Dar mereu voi ramane tot eu, Ktau...
Din pacate din dorinta de afirmare si de a acapara cat mai multe lucruri noi, incerci sa inveti din tot ce-ti iese in cale, devenind un mic almanah de activitati. Toate aceste lucruri din afara par evenimente extraordinar de bune, insa cati dintre noi constientizeaza ca de fapt neglijam lucruri dragi noua? Sunt lucruri pe care le faceam cu placere si ne relaxau odata, acum nu mai avem timp sa le facem, ci doar sa ne aducem aminte cateodata si asta ne face fericiti... Doar atat?
Sunt prieteni al caror chip nu l-am mai vazut de saptamani sau chiar luni... dar asta nu prea ne pasa... suntem noi in lumea nostra aproape perfecta si atat... e suficient... oare?
Acesti oameni de care cu cativa ani in urma nu ma desparteam aproape deloc si ne vedeam zilnic fara a ne plictisi, oameni alaturi de care nu-mi era frica de nimic si stiam ca daca voi avea nevoie de ceva nu vor ezita sa ma ajute...
Acum ne mai uneste doar o legatura de 8 fire din cablul de retea sau o undele radio, cu ajutorul carora mai apucam sa schimbam si noi cateva vorbe... pentru ca ce a fost niciodata nu se uita... Timpul ne preseaza si fiecare dintre noi incearca sa faca ceva cu viata lui... Ma bucur totusi ca avem si aceasta posibilitate de comunicare si relatiile noastre nu mor... Si acum cred ca cei cu care mi-am impartit cel putin un an din viata, imi vor sari in ajutor atunci cand voi avea nevoie si de asemenea neincetat si eu... dar parca timpul si viata ne departeaza...
Sunt clipe in care imi doresc atat de mult sa imi mai pot petrece un weekend in care sa ne distram doar noi, sa nu mai stim de munca, sa nu mai stim de nimeni, sa nu ne mai intereseze de nimeni din jurul nostru, sa fim acei priteni care eram
odinioara...
Ne luptam sa castigam trofee sa ne afirmam pe orice plan posibil, dar nu ne dam seama cat de trecatori suntem... Acum esti ridicat in slavi de de oameni si prieteni, iar maine daca nu mai esti te vor jeli o zi sau doua... dar oare te vor tine mine?
Se naste intrebarea: Daca voi muri la noapte ma va tine cineva minte? Nu-mi place sa ma gandesc la lucrurile astea, dar uite ca inevitabil asa e facut omul, sa aibe un inceput si iminent un sfarsit, care poate veni mai devreme sau mai tarziu... Stau si ma uit cu oamenii se duc si toate astea le privim ca pe o noua intamplare, la care vrand nevrand trebuie sa luam parte... De multe ori intram din nou in monotonie si stergem cu buretele din peisaj pe cel care acum ceva timp il numeam cel mai bun prieten...
De noi isi va aduce cineva aminte: parintii, fratii, prietenii, copii sau nepotii?
* Cu toata stima si respectul celor care bine se stiu,prietenii mei, oameni carora le voi fi aproape atunci cand vor striga: "Ajutor!" Imi cer scuze ca nu pot fi atat cat vreau cu voi... Dar mereu voi ramane tot eu, Ktau...
3 comentarii:
Postare mai nouă Postare mai veche Pagina de pornire
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Anonim spunea...
vantul bate, apa trece, pietrele raman..amintirile raman..dar si pietrele dispar cu timpul...
20 noiembrie 2007 la 21:04
Anonim spunea...
no comment :-<
20 noiembrie 2007 la 21:27
Anonim spunea...
Poate isi vor aduce aminte de existenta ta persoanele la care tu nici nu te gandesti prea mult.
Asta e ... trecatori sau nu ... cu o viata suntem toti datori ...
eu cred ca nu-ti omiti propria personalitate pentru ca in tot ceea ce faci(realizezi) sunt de fapt ideile, gandurile, realizarile tale. De fapt esti tu in tot ceea ce faci.
Si fara sa par nerespectuoasa prietenii adevarati sunt prea putini, incat sa-ti faci griji ca nu i-ai vazut prea des in ultimul timp, cand ei stiu ca tu existi cu siguranta te vor cauta si la bine si la greu. si vor stii ca ce-i al lor e pus de-o parte.
Iar daca nu te relaxezi ... chiar nu te relaxezi? Mi-e greu sa cred ca nu, dar aa restrans doar lucrurile care ne placeau, sau poate locurile.
Un om iti poate sari in ajutor si dupa 5 minute impartasite cu tine daca este cu adevarat om.
28 noiembrie 2007 la 12:38